Refugiu pentru Amintire

Caitlin Climes
20 Iulie 2018

Photo Credit: Pinterest

Fug în pădure să caut adăpost de o lume care îmi este străină.

O lume care încearcă să mă seducă cu falsa securitate a banilor și cu un stil de viață care mă golește de sentimentul sinelui meu, de legătura mea cu forța noastră de viață și de sentimentele mele de integritate.

De obicei stau pe pământ, țin picioarele ferme și cânt un cântec de revoltă subtilă.

Dar astăzi, mă retrag.

Mă refugiez în iarba moale a câmpului de flori violete. Pământul îmi mângâie picioarele goale, departe de o lume care spune că asta este un joc copilăresc. Mă refugiez în soarele strălucitor prin copaci, departe de o lume care îmi cere să-mi protejez fața de rănile lumii care îmi rănește ochii. Mă refugiez în apa liniștită care susține greutatea mea, departe de o lume în care de multe ori simt că mă lupt doar pentru a rămâne pe linia de plutire.

Mă refugiez la căldura focului, căci aici mă simt cel mai mult acasă.

Nu mă refugiez pentru că sunt slabă, ci pentru că, întorcându-mă în pădure, îmi amintesc de puterea care există întotdeauna în mine.

Îmi amintesc de un loc din mine care este bun. Un loc în care nu trebuie să pun armura pentru a-mi proteja inima fragilă, bătând delicat de durerea pe care o vede în lume. În pădure, inima mea bate cu ritmul vântului, înălțându-se și coborând cu apusulsoarelui peste apele liniștite ale lacului.

Culorile de roz, portocaliu și violet ale apusului, îmi amintesc că, la fel cum culorile se schimbă, se schimbă și emoțiile mele. Și deși, de obicei, încerc să lupt cu ceea ce simt în cealaltă lume, este bine să las acele emoții să se verse într-o acuarelă de proporții nesfârșite în timp ce eu sunt aici în pădure.

În pădure, nu încerc să-mi opresc lacrimile, nu încerc să le șterg înainte să mă vadă cineva. Le-am lăsat să cadă pentru a onora frumusețea de care sunt înconjurată, știind pe deplin că ceea ce trăiesc este un dar al celei mai mari iubiri.

Mă întorc în pădure pentru vindecare pe fiecare nivel – pace a minții, legătura cu corpul meu fizic și o șansă de a-mi aminti de Spiritul din care toți suntem o parte.

Pe măsură ce mă refugiez, îmi amintesc că sunt instrumentul, nu directorul. Este dansul care mă dansează, un dans pe care nu-l controlez, un dans mai frumos decât mi-aș putea imagina în cele mai sălbatice vise ale mele.

Este soarele pe care îl simt pe pielea mea, care reflectă expresia luminii pe care o cunosc deja. Lacul este un pasaj de comunicare cu apa care creează corpul meu fizic. Focul, un ritm care se aliniază cu Spiritul care se mișcă prin mine.

Alerg la pădure să vorbesc cu strămoșii, să-mi împământez inima pentru noua generație și să învăț să respir fără reținere, încă o dată.

Mă întorc în pădure ca să mă găsesc pe mine și, făcând astfel, apare o cunoaștere profundă interioară, că suntem cu toții conectați.

Mă refugiez în pădure să-mi amintesc asta.

Să ne amintim că iubirea pe care o merităm cu toții și lumina pe care o avem deja, sunt întotdeauna în noi, așteptând să fie amintite.

Fără să conteze cât de departe ne putem rătăci.

***
Caitlin Climes 
http://www.rebellesociety.com